HDR real, nu doar etichetă. Aproape orice televizor susține că suportă HDR10, dar suportul software fără luminozitate suficientă e inutil. Pentru ca HDR-ul să facă diferența vizibilă, ai nevoie de minimum 400 niți pe modele entry, 600-800 pe gama medie și peste 1.000 pe premium real. Sub 400 niți, suportul HDR e doar un cadru de specs. Caută suport pentru Dolby Vision pe lângă HDR10 — formatul livrează metadate dinamice scenă cu scenă și se vede pe filme premium.
Procesarea imaginii. E partea pe care nu o găsești pe specs cu un număr clar, dar care face diferența reală. Un procesor bun curăță zgomotul din semnalul TV obișnuit, scalează inteligent conținutul Full HD către 4K (cea mai mare parte din ce vezi), și optimizează scenele cu mișcare rapidă. Sony Cognitive XR, LG Alpha 9, Samsung Neural Quantum și procesoarele top din TCL C-series fac aici diferența între o imagine fluidă și una cu artefacte vizibile.
Refresh rate (rata de reîmprospătare). Standardul rămâne 60 Hz pentru TV obișnuit. Pentru gameri pe consolă next-gen sau PC, 120 Hz sau chiar 144 Hz (TCL C7K) elimină tearing-ul și mișcarea sacadată. Verifică dacă rata de reîmprospătare e nativă (panoul fizic) sau interpolată (procesare software care creează cadre suplimentare).
Local dimming. Pe LCD-uri (LED, QLED, Mini-LED), iluminarea de fundal e împărțită în zone care se aprind sau se sting independent. Mai multe zone înseamnă contrast mai precis și halouri mai mici în jurul obiectelor luminoase pe fundal negru. Edge-lit (zero zone reale) → full-array basic (16-60 zone) → Mini-LED (1.000-3.000+ zone). Diferența între edge-lit și Mini-LED e dramatică pe HDR.